Cum poate cineva să vă răsplătescă creaţiile
sau munca dacă nu puteţi face dovada că ele vă aparţin?

Fie că sunteţi advertiser, designer, proiectant, arhitect, scriitor, compozitor sau artist, dacă sunteţi autorul unei creaţii originale cu o valoare comercială sau culturală este obligatoriu să vă înregistraţi şi protejaţi munca pentru a avea dreptul de autor ce vă permite să o vindeţi, să o licenţiaţi sau să vă daţi acordul pentru utilizarea ei.

Sistemul de marcare electronică este sincronizat cu serverul aparţinând Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei (MCTI) prin referinţa naţională de timp “Ora Oficială a României“. Structura sistemului  este conformă standardul IETF- RFC 3161 accesibil prin protocolul HTTP iar calitatea furnizorului de marcare electronică este atestată prin certificare ISO/IEC 27001:2005 conform BSI (British Standards Institution).


 Pentru a vedea aceasta animatie, aveti nevoie sa instalati Flash Player. Faceti click aici pentru descarcare.

 
 
 
   
 


Sentinţe ale Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie:
- Copyright. Răspundere civilă contractuală
- Plata drepturi de autor - editare
- Copyright album fotografic
- Recunoaşterea drepturi de autor

Plata drepturi de autor - editare

Plata drepturi autor – editare – Inalta Curte de Casatie si Justitie decizia 598 /1 februarie 2008

Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 357 din 19 mai 2004 Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul H.D. împotriva pârâtei C.E. M. SRL, acţiune pe care a constatat-o ca fiind introdusă în termenul de prescripţie, a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 7 426 035 lei drepturi de autor aferente tirajului de 26 104 exemplare, a sumei de 412 019 069 lei drepturi de autor ca urmare a obligaţiei asumate prin contractul nr. 656/1996, a sumei de 10 000 000 lei daune interese şi a sumei de 14 526 000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 13 iulie 1996 s-a încheiat între părţi contractul de editare nr. 656, potrivit căruia reclamantul a cesionat pârâtei dreptul de a edita lucrarea "Dicţionarul limbii române", pe teritoriul României, pe o durată de 20 de ani.
În contract s-a mai prevăzut că tirajul va fi stabilit de editură în funcţie de rezultatele anchetei de piaţă, numărul minim fiind de 25 000 exemplare, iar numărul maxim de 90 000 exemplare pe an.
Dreptul de autor a fost fixat la 7% din valoarea obţinută în urma vânzării fiecărui tiraj.
În perioada 1 august 1996-31 decembrie 2003 pârâta a tipărit 26 354 exemplare din lucrarea contractată, în valoare de 298 300 500 lei, din care drepturile de autor sunt de 20 881 035 lei.
Tribunalul a arătat că, din această sumă, reclamantului i se pot acorda 8 441 035 lei, în limitele învestirii instanţei.
Totodată, tribunalul a reţinut că, dacă pârâta se încadra în prevederile contractului şi tipărea lucrarea într-un număr de minim 25 000 exemplare anual, drepturile cuvenite reclamantului ar fi fost de 412 019 069 lei.
În ceea ce priveşte daunele-interese pentru editarea unor ediţii pirat, tribunalul a reţinut că şi această cerere este întemeiată, deoarece pârâta a editat în anii 2000 şi 2001 lucrarea "Dicţionar selectiv al limbii române", nesocotind art. 1 din contractul de editare şi art. 10 lit. c) din Legea nr. 8/1996 conform căruia autorul unei opere are dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publicului.
Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei conform căreia reclamantul a încălcat clauza art. 7 din contract, prin care s-a obligat să nu cedeze altei edituri dreptul de editare a lucrării fără consimţământul pârâtei.
În acest sens, tribunalul a reţinut că cesiunea prevăzută în contract a fost exclusivă pe teritoriul României, iar editarea lucrării şi la editura Ş. din Republica Moldova nu încalcă clauza contractuală.
Totodată, nu s-au administrat dovezi privind difuzarea operei pe teritoriul României.
Oricum, pretinsa încălcare de către reclamant a contractului nu o îndreptăţeşte pe pârâtă să nesocotească acelaşi contract, care nu a fost desfiinţat.
Prin decizia civilă nr. 1814 din 8 decembrie 2004 Curtea de Apel Iaşi a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei, următoarea motivare:
Cauza nu a fost soluţionată într-un complet constituit pentru conflicte de muncă, ci într-un complet constituit pentru cauze civile, critica formulată pe acest aspect nefiind fondată.
În mod corect s-a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, deoarece concluziile acesteia au constatat aspectele financiare ale derulării raporturilor juridice dintre părţi.
De altfel, şi apelanta recunoaşte în cererea de apel că datorează reclamantului suma stabilită prin expertiză, astfel că celelalte critici nu se mai impune a fi analizate.
Prin decizia nr. 6462 din 30 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru următoarele considerente:
Cauza a fost judecată în primă instanţă la Tribunalul Iaşi, în complet de un judecător, corespunzător cauzelor civile, şi nu în complet constituit pentru conflictele de drepturi, care fac parte din categoria mai largă a litigiilor de muncă.
Excepţia de necompetenţă materială a tribunalului de a judeca pricina în primă instanţă, invocată de recurentă, este nefondată deoarece, pentru determinarea acestei competenţe, în speţă nu este operant criteriul valoric.
Astfel, obiectul litigiului îl reprezintă despăgubiri solicitate pentru încălcarea drepturilor de autor, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală sunt de competenţa tribunalului în primă instanţă, fără ca legea să facă vreo distincţie după valoarea acestora.
În ceea ce priveşte calea de atac, în sentinţă s-a făcut menţiunea că este supusă apelului, pârâta a atacat sentinţa intitulând cererea ca fiind recurs, iar instanţa a soluţionat-o ca apel, fără să pună în discuţia părţilor această chestiune şi fără să motiveze în vreun fel calificarea dată.
Nici în ceea ce priveşte criticile aduse pe fond sentinţei, decizia curţii de apel nu este motivată.
Mărginindu-se să reţină, eronat de altfel, că pârâta recunoaşte pretenţiile reclamantului, curtea de apel a considerat că nu se mai impune analiza celorlalte critici.
Or, atacând sentinţa, pârâta criticase modul în care prima instanţă a interpretat clauzele contractului şi în special clauzele de exclusivitate inserate în contract şi negase dreptul reclamantului de a primi alte sume de bani decât suma de 8 441 035 lei, aferentă tirajului tipărit, pentru care a considerat contractul ca fiind în derulare.
Cum însă curtea de apel nu a analizat aceste critici, în cauză nu se poate exercita controlul judiciar, iar decizia apare ca fiind dată fără soluţionarea fondului cauzei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este fondată.
Înalta Curte a mai îndrumat instanţa de trimitere să procedeze şi la calificarea căii de atac, punând-o în discuţia părţilor, dar nu după distincţia dintre litigiile de muncă şi celelalte cauze civile, ci în funcţie de valoarea obiectului pricinii, de data pronunţării sentinţei atacate şi verificând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2821 C. proc. civ., care prevăd că nu sunt supuse apelului, printre altele, hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în litigii în materie civilă al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei.
Rejudecând pricina, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a verificat valoarea obiectului pricinii, 431 000 000 lei (vechi), şi dispoziţiile procedurale incidente la data pronunţării sentinţei nr. 357 a Tribunalului Iaşi, 19 mai 2004 şi a calificat calea de atac exercitată de pârâtă ca fiind apel.
Prin decizia nr. 81 din 30 mai 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei şi, totodată, a obligat-o să plătească intimaţilor suma de 4760 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin contractul de editare nr. 656 din 13 iulie 1996, H.D., în calitate de autor, a cesionat C.E. M. SRL Iaşi, în calitate de editor, dreptul exclusiv de a edita pe teritoriul României lucrarea "Dicţionarul limbii române", pe o perioadă de 20 de ani.
Părţile au convenit ca tirajul cărţii să fie stabilit de către editură în funcţie de rezultatele anchetei de piaţă, numărul minim fiind de 25.000 exemplare, iar numărul maxim de 90.000 exemplare pe an, în tranşe cuprinse între 3000-5000 exemplare.
La art. 3 din contract, părţile şi-au exprimat acordul ca dreptul de autor să fie de 7% din valoarea obţinută în urma vânzării fiecărui tiraj editat.
Plata dreptului de autor urma să se facă, potrivit art. 4 din contract, în proporţie de 50% la apariţia lucrării, iar restul după 4 luni de la apariţie, dacă tirajul s-a vândut în proporţie de 95%.
Potrivit clauzei stipulate în art. 7, autorul s-a obligat să nu cedeze altei edituri dreptul de editare al lucrării fără consimţământul pârâtei.
Pe baza clauzelor contractuale anterior descrise şi a raportului de expertiză efectuat în cauză, curtea de apel a stabilit că, în situaţia în care pârâta s-ar fi conformat contractului ar fi trebuit să achite reclamantului suma de 431.885.100 lei vechi.
Totodată, curtea de apel a înlăturat apărarea pârâtei conform căreia netipărirea numărului minim de exemplare convenit nu îi este imputabilă, ci se datorează culpei reclamantului prin aceea că, fără acordul pârâtei a cesionat lucrarea altor două edituri din Republica Moldova, iar acestea au vândut cărţile tipărite la Chişinău în România.
Apărarea a fost înlăturată pe considerentul că, din coroborarea art. 1 şi art. 7 din contract, rezultă că reclamantul a cesionat pârâtei dreptul exclusiv de a edita lucrarea numai pe teritoriul României.
În atare condiţii, autorul a putut să cesioneze dreptul de editare a aceleaşi lucrări unor edituri din afara teritoriului României, fără a fi necesar acordul pârâtei.
Editura Ş. din Republica Moldova, deşi avea dreptul să difuzeze cartea numai pe teritoriul acestei ţări, a vândut-o şi pe teritoriul României, fapt de care nu poate fi însă culpabil reclamantul.
Mai mult, pârâta nu a făcut dovada că netipărirea celor 25.000 volume anual ar fi consecinţa directă a nevânzării acestora, ca urmare a vinderii unor cărţi similare, tipărite în Republica Moldova.
Dimpotrivă, situaţia contului "Dicţionarului limbii române", întocmită de pârâtă la 31 martie 2002, atestă că vânzarea lucrării a înregistrat în perioada 1996-1999 un ritm ascendent.
În anii 2000-2002 editura T.M., care are ca acţionar unic pe A.S., asociat şi în cadrul pârâtei C.E.M. SRL, a editat un număr de 250 exemplare din lucrarea intitulară "Dicţionarul selectiv al limbii române", identic cu "Dicţionarul limbii române", avându-l ca autor pe reclamant.
Or, dacă lucrarea ce făcea obiectul contractului nr. 656/1996 era greu vandabilă, nu s-ar fi justificat tipărirea şi vânzarea unei cărţi identice a aceluiaşi autor, dar cu alt titlu.
Critica privind acordarea greşită a unor drepturi eventuale autorului atât timp cât editura nu a tipărit cele 25.000 volume anual a fost, de asemenea, considerată neîntemeiată, deoarece pârâta nu a produs dovezi din care să rezulte că neexecutarea contractului s-ar fi datorat forţei majore sau vreunui caz fortuit, conform art. 1082-1083 C. civ.
Având în vedere dispoziţiile art. 1073 C. civ. şi art. 1084-1086 C. civ., curtea de apel a considerat legală şi temeinică hotărârea primei instanţe, care a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului suma de bani care s-ar fi cuvenit acestuia dacă pârâta şi-ar fi respectat obligaţia asumată prin contract, aceea de editare a unui număr minim de 25.000 exemplare pe an.
Deşi în cauză s-a procedat la reactualizarea în raport de indicele inflaţiei a sumei datorate de pârâtă, moştenitorii reclamantului, decedat pe parcursul procesului nu au solicitat să li se acorde suma reactualizată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, solicitând modificarea deciziei şi exonerarea sa de plata sumelor de 412 019 069 lei, 10 000 000 lei, 14 625 000 lei şi 4760 lei noi, la care a fost obligată prin cele două hotărâri anterioare, reprezentând despăgubiri civile şi, respectiv, cheltuieli de judecată.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta susţine greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1073 şi art. 1082-1083 C. civ., în sensul că în nu putea fi obligată la plata daunelor pentru neexecutarea contractului, câtă vreme obligaţiile contractuale asumate nu au putut fi onorate din cauze imputabile reclamantului, ceea ce o exonerează de răspundere.
Recurenta susţine că, potrivit art. 1 coroborat cu art. 7 din contractul de editare, exclusivitatea dreptului de editare al lucrării nu se referea doar la România, ci şi la teritoriul altor state.
De asemenea, chiar dacă lucrarea a fost publicată la o altă editură din Republica Moldova, considerată în străinătate, autorul lucrării nu avea dreptul sub nicio formă să o comercializeze în România.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât dicţionarul publicat în Republica Moldova este tot în limba română şi nu într-o altă limbă străină, ceea ce a permis comercializarea masivă a acestuia în România.
Comparând datele încheierii contractelor, instanţa trebuia să constate că la data la care reclamantul a încheiat contractul de editare nr. 656/1996 cu pârâta, acesta avea deja încheiat contractul cu Editura S. din Republica Moldova, dar i-a ascuns pârâtei acest aspect.
Instanţa de apel nu a ţinut seama de aceste aspecte şi nici de înscrisurile care s-au depus la dosar la termenul din 11 mai 2007, pe care recurenta le consideră relevante în soluţionarea cauzei.
Potrivit evidenţelor contabile, instanţa de apel trebuia să constate că pârâta a achitat drepturile de autor cuvenite reclamantului corespunzătoare numărului de exemplare care au fost efectiv tipărite, ceea ce denotă buna-credinţă a pârâtei.
Totodată, în mod greşit curtea de apel a obligat-o pe pârâtă la plata unui procent de 7% din valoarea exemplarelor care ar fi trebuit tipărite în condiţiile în care, art.3 din contract prevedea aplicarea procentului la valoarea cantităţii de carte vândută.
Intimaţii H.C.D. şi P.D.C., moştenitorii reclamantului decedat pe parcursul procesului, nu au depus la dosar întâmpinare dar, cu ocazia dezbaterilor, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este, într-adevăr, nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Deşi invocă nelegalitatea deciziei, recurenta formulează şi critici care privesc greşita reţinere a situaţiei de fapt, prin ignorarea unor probe administrate sau interpretarea greşită a altora, critici care însă nu pot fi valorificate în recurs, deoarece nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte va analiza numai dacă, la situaţia de fapt reţinută, curtea de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente.
1.Ceea ce s-a reţinut, ca situaţie de fapt, este încheierea între părţi a unui contract de editare la data de 14 iulie 1996, prin care H.D., în calitate de autor, a cesionat pârâtei, în calitate de editor, dreptul exclusiv de a edita pe teritoriul României lucrarea "Dicţionarul limbii române", pe o perioadă de 20 de ani.
Limitele teritoriale ale cesiunii au fost prevăzute expres în art. 1 al contractului, sub acest aspect nefiind posibilă interpretarea contractului în sensul că reclamantul a cedat dreptul exclusiv de editare a lucrării şi dincolo de graniţele României.
2.S-a mai reţinut că părţile au convenit ca tirajul cărţii să fie stabilit de către editură în funcţie de rezultatele anchetei de piaţă, numărul minim fiind de 25.000 exemplare, iar numărul maxim de 90.000 exemplare pe an, în tranşe cuprinse între 3000-5000 exemplare, aspect necontestat de pârâtă.
De asemenea, s-a mai reţinut că pârâta nu a respectat clauza potrivit căreia s-a obligat să tipărească minim 25 000 de exemplare anual.
Nici acest aspect nu a fost contestat, dar pârâta s-a apărat invocând excepţia neexecutării contractului, prin aceea că nici reclamantul nu şi-a respectat obligaţia de a nu ceda altei edituri dreptul de editare a lucrării, fără consimţământul pârâtei.
Această apărare a fost corect înlăturată deoarece nu s-a dovedit că reclamantul ar fi cedat vreunei alte edituri dreptul de a edita sau de a pune în vânzare aceeaşi lucrare pe teritoriul României, pentru care cedase exclusivitatea pârâtei.
De asemenea, s-a stabilit, ca situaţie de fapt ce nu poate fi reapreciată în recurs, că nu s-a făcut dovada de către pârâtă a faptului că editarea lucrării în Republica Moldova şi comercializarea acesteia în România ar fi avut drept consecinţă directă nevânzarea exemplarelor editate de pârâtă; dimpotrivă, s-a reţinut că vânzarea acestor exemplare a avut un ritm ascendent.
În atare situaţie, nu se putea concluziona că neexecutarea obligaţiei contractuale de către pârâtă s-a datorat unui fapt neimputabil acesteia sau unui caz fortuit ori de forţă majoră, care să atragă aplicabilitatea art. 1082 sau, după caz, a art. 1083 C. civ.
La situaţia de fapt astfel reţinută, în mod corect au fost aplicate dispoziţiile art. 1073 C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare.
3.În ceea ce priveşte întinderea drepturilor, curtea de apel, confirmând sentinţa, a aplicat dispoziţiile art. 3 din contract, care reprezintă legea părţilor.
Sub acest aspect, recurenta susţine că art. 3 a fost aplicat greşit, deoarece procentul de 7% a fost prevăzut a se calcula din preţul cărţilor vândute şi nu al celor tipărite.
Potrivit raţionamentului recurentei, ar însemna ca neexecutarea obligaţiei de a tipări lucrarea, chiar imputabilă fiindu-i, să nu atragă răspunderea sa patrimonială, deoarece urmarea firească a netipăririi lucrării este chiar imposibilitatea vânzării acesteia şi, în consecinţă, imposibilitatea calculării procentului convenit la valoarea exemplarelor vândute.
Soluţia obligării pârâtei la plata procentului de 7% din valoarea tirajului minim convenit şi neexecutat culpabil de către pârâtă corespunde atât dispoziţiilor art. 1084-1085 C. civ., cât şi prevederilor art. 56 din legea specială, şi anume Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Astfel, textul de lege menţionat, astfel cum era în vigoare la data încheierii contractului, prevede posibilitatea obligării editorului la plata de daune pentru neexecutare, autorul având dreptul de a păstra remuneraţia primită sau de a solicita plata integrală a remuneraţiei prevăzute în contract.
Cum în speţă s-a reţinut neexecutarea parţială a contractului de către pârâtă, fără a se reţine totodată vreo cauză exoneratoare de răspundere, decizia atacată apare ca fiind legală, motiv pentru care Înalta Curte o va menţine şi, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata sumei de 3 800 lei cheltuieli de judecată către intimaţi, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C.E.M. SRL Iaşi împotriva deciziei nr. 81 din 30 mai 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 3.800 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2008.

 
 
Termene şi condiţiiAflă mai multe despre înregistrare 2017 © CRS • Copyright Romanian Services